Ruxandra, 18 ani, București
Crezi că e nevoie de educație sexuală/de gen în școli? De ce?
Oamenii din ziua de azi știu foarte puține lucruri, sunt extrem de dezinformați legat de tot ce înseamnă educație de gen, ce privește asta și cum handle-uiesc lucrurile. Am rămas cu mentalitatea învechită, mi se pare că s-ar schimba foarte multe dacă sunt educați oamenii de mici.
Care sunt problemele cu care te-ai confruntat ca fată?
Eu o să merg pe partea de informatică. De câte ori am auzit că o fată nu are căuta pe partea de informatică. Sunt la meditații din clasa a 9-a la informatică. Suntem 20 de oameni, dintre care 2-3 fete au fost până acum, restul băieți. Glume misogine peste glume misogine. Sau când fac eu o problemă mai repede decât băieții, „Wow, a făcut Ruxi mai repede?”. Asta se întâmplă doar pentru că sunt fată.
Eu am fost tratată diferit în bine, dar tot nu mi-a convenit. În generală, aveam un profesor de chimie, și fetele aveau numai 10 la el. El ne chema cu tema, cu lecțiile, cu tot, la catedră. Fetele se duceau la catedră cu caietul gol. Mă duceam cu caietul gol, nu scrisesem nimic tot anul, îi arătam caietul meu gol, îmi spunea „Foarte bine, ce frumos, nota 10”. Închideam caietul, plecam în bancă. Venea un băiat, scrisese toată lecția, mai puțin un exercițiu, îi dădea nota 6. Și asta s-a întâmplat un an sau doi, cât l-am avut. Eram mică, îmi convenea că luam 10, dar acum, uitându-mă la asta, ne considera proaste sau credea că nu putem să facem lucrurile astea.
Altă chestie este că eu am făcut baschet de performanță foarte mult timp, și chiar și băieți care nu aveau nicio idee, jucau baschet în parc, nu mă credeau, veneau la mine și tot nu mă alegeau în echipă și trebuia să le demonstrez că pot să fac asta și că sunt mult mai bună decât ei ca să mă ia în echipa lor și să mă lase să joc cu ei. S-a întâmplat foarte mult timp.
Care sunt nevoile tale, ca adolescentă?
În general, adolescenții nu știu cum să comunice, să-și comunice sentimentele și cum să vorbească unii cu alții și cum să conștientizeze ce se întâmplă în ei și cu ei în anumite situații. Eu sunt într-o trupă de teatru în care facem lucrul ăsta și vorbim despre asta, dar vorbesc cu prietenii mei din afară și îmi dau seama că ei nu comunică așa și că pentru ei nu e normal să vorbească despre lucrurile pe care le simt atât de deschis. Adică că am avea nevoie să, nu știu dacă să mergem toți la psiholog, nu cred că asta e soluția, dar să se normalizeze să mergi la psiholog sau să se normalizeze să ne ascultăm între noi mai mult.
Și legat de respect de la profesori, cred că ni s-a luat tuturor să se urle la noi pe cele mai mici motive. O profesoară a urlat azi la o colegă când a cerut să meargă la baie.
Ți s-a întâmplat să fii hărțuită în spații publice?
Cred că am momentul ăsta din vara asta, eram în Bacău, la un festival de teatru, și noi am mai stat după ce s-a terminat festivalul și ne-am luat un Airbnb cu încă câțiva prieteni, într-o altă parte a Bacăului. Și mergeam seara la cămin la petrecere, iar după, pe la 2-3 dimineața, ne întorceam la noi la cazare. Doar că eram puțin inconștientă, ce-i drept. Și prietenii mei plecau pe la 1-2, își luau Uber, eu mai stăteam cu oamenii din Bacău până pe la 5-6 și plecam pe jos până la cazarea noastră, care era un drum de 30 de minute, 45, pe jos, noaptea. La un moment dat mergeam tot așa, singură, și a oprit o mașină super de fițe lângă mine, a deschis cineva geamul, m-a întrebat „Ce faci fată, te duc undeva?”, și eu în momentul ăla mi-am dat seama „Cât de proastă să fiu să merg singură pe stradă, când omul ăsta poate să coboare și să mă ia”. Norocul meu a fost că i-am zis „Nu, mulțumesc, sunt bine” și am continuat să merg și am plecat. Ulterior a venit un prieten de-al lui, pentru că era aproape aceeași mașină, a venit, s-a întors și a întrebat și el același lucru, ăla chiar voia să coboare din mașină și doar am început să fug.
Altă dată, în Vamă, se uitau niște băieți insistent la fundul unei prietene, ea nu știa, și s-a dus să pună o melodie sau ceva și stătea puțin aplecată. Am văzut cum se uită și m-am dus lângă ea și m-am lipit eu de fundul ei ca să nu se mai uite. Ea s-a întors să plece, eu am rămas în spate, când am văzut un băiat care i-a dat o palmă la fund. Ea n-a simțit, eram în club, era aglomerație, eu m-am întors la băiatul ăla, eu sunt o fire puțin mai nu foarte drăguță, și l-am împins pe acel băiat. Am început să urlu, el îmi urla înapoi „Dar ce s-a întâmplat, ce-am făcut? Eu am greșit cu ceva? Dar ești nebună, ce faci, de ce mă împingi?”. Au venit prieteni de-ai lui, se adunaseră toți în fața mea, apoi a venit un prieten de-al meu care m-a văzut și m-a tras de acolo. El nu conștientiza ce a făcut.
Eu am fost la un moment dat bătută în parc de o fată, ce-i drept. Eram clasa a 5-a, ea era a 8-a, nici nu ne cunoșteam, cred că am făcut o glumiță, iar ea a zis „A, e mică, face glume, hai să o pun pe jos”. În mijlocul parcului. Era zi, era plin de părinți, nimeni n-a intervenit cu nimic, eram cu două prietene care au fugit în momentul în care fata aia a venit la mine. Ulterior au luat-o prietenele ei de pe mine, eu eram pe role și în momentul în care m-a pus în genunchi, m-a luat de păr și m-a târât pe jos, eu nu mai puteam să mă ridic în niciun fel, și nu a fost durerea fizică, durerea fizică nu a fost atât de mare, dar fix că era parcul plin și nimeni n-a intervenit absolut deloc, cred că asta mă face constant să vreau să intervin.
Bărbaților nu prea le vine să creadă genul ăsta de lucruri pentru că n-au experimentat asta. Pentru că nu li se întâmplă lor, nu sunt atenți la asta.
Cum putem schimba lucrurile?
E greu să schimbi mentalitățile oamenilor de 40 de ani acum, dar măcar putem să facem ceva pentru generațiile următoare educând copiii de acum.
Eu stau la Titan și de la metrou până acasă fac 10 minute pe jos. Și în alea 10 minute într-o zi, un băiat cu grupul lui de prieteni, a venit până în fața mea și doar s-a aplecat ca să-și lege șireturile și ca să râdă toți de mine că m-am speriat. Și a doua oară a trecut un bărbat pe bicicletă care tot așa, a urlat după mine, și am avut șocul, când am ajuns acasă și era tata, și am început să-i povestesc ce se întâmplase în ultimele 10 minute și că nu mai suport, și tata a spus „Păi tu nu vezi cum ești îmbrăcată?”. Nici măcar nu eram decoltată, aveam un pulover imens pe mine, dar m-a șocat mentalitatea asta. Nu e un om rău, dar are cumva mentalitatea asta comună generației lui.
Cum arată o societate ideală pentru tine?
Cred că în primul rând, să se comunice mai mult. În toate sensurile posibile, adică asta e ceva cu care mă confrunt și eu acum cu prietenii mei, dar și la un nivel mult mai mare, de tot ce înseamnă sentimente, educație sexuală, cred că foarte multe lucruri ar fi mult mai bune dacă am comunica deschis.
__
Această campanie face parte din proiectul „Viitorul este Egal”.
Proiectul este derulat de Asociația A.R.T. Fusion, în parteneriat cu Asociația FRONT, prin programul Active Citizens Fund România, finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestei pagini nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org. Informații despre Active Citizens Fund România sunt disponibile la www.activecitizensfund.ro.
