Ştiri




La final vă oferim câteva crâmpeie din viața de profesor care pornește motorul schimbării:

Pentru mine, voluntariatul însemna să strângi niște bani, niște hăinuțe. Dar nu. Înseamnă cu totul și cu totul altceva, nu e doar o muncă neremunerată, e o activitate din care toată lumea are de câștigat.

Cărțile noastre vii au fost elevi care au ajuns la seral pentru că la un moment dat în viața lor s-a întâmplat ceva care n-a depins de ei și cursul vieții a luat o altfel de turnură decât cea normală. Una dintre cărți avea acasă copii cu școala deja terminată. Acolo au fost impresionați elevii și mi s-a părut că s-a produs un declic, cumva a fost tras un semnal de alarmă.

Am fost carte, apoi cititor și mi-am dat seama că avem povești cu toții. Am avut sentimente și trăiri la care nu m-aș fi gândit vreodată, doar povestind lucruri care mi s-au întâmplat cu ani și ani în urmă. Mi-am dat seama de unde mi se trag niște lucruri, așa că toți cercetătorii care spun că evenimentele și episoadele din copilărie lasă urme, au dreptate. Dacă am ajuns profesor, am ajuns pentru că eu așa-mi făceam lecțiile. Scriind cu cretă pe șifonier sau pe soba de teracotă, punând în picioare pantofii cu toc ai mamei. Aveam și un catalog adevărat, printr-o mătușă care era profesoară. Îl am și acum.    

Eu sunt conștientă că, pentru c-am fost acolo și pentru că i-am scos cumva în față, ei au ajuns să facă și alte lucruri.

Dacă te implici tu și-i soliciți și-i pui să facă, fac. În momentul în care-i lași singuri, nu mai fac. Nu știu dacă e neapărat normal. Eu sunt profesor și în clasă sunt eu cu clasa. Ce-ar însemna să vină directorul să mă verifice mereu dacă îmi fac treaba? Cum ar fi să vin și eu la școală să mă joc pe telefon și să nu fac nimic? Păi, ca elev, vii degeaba?

Eu nu sunt împotriva modernismelor, adică eu de onomastică am primit un calculator în loc de parfum cu ani în urmă, dar părerea mea e că doar cu Facebook și internet nu merge. Cu nimic nu le mai ajungi la suflet. Cu absolut nimic, indiferent de activități. Avem proiectoare peste tot, facem altceva, că nu mă duc în clasă să dictez și el să scrie. S-a terminat de mult modelul ăsta.

Există școli pentru orice pe lumea asta, numai pentru cea de părinte nu. Facem copii, dar nu ne gândim și ce facem cu ei mai departe. Le luăm telefoane cu net, chipurile pentru a-i verifica. Mi-am educat copiii și fără telefon, adică mă puteau minți foarte bine și la telefon.

Elevul vine la școală și se plictisește, pentru că are alte activități care-i aduc rezultate pe loc. Se joacă pe telefon și are un scor imediat, are un feedback imediat a ceea ce face. La mine dă teză și-i aduc lucrarea corectată după o săptămână, el vrea atunci pe loc.

Avem oameni tineri care sunt dedicați școlii și pe bani puțini și oameni tineri despre care te întrebi ce caută aici. Avem oameni în vârstă despre care te întrebi ce caută și oameni în vârstă dedicați. Cred că nu contează vârsta, ci cum ai fost educat să-ți faci treaba, indiferent de ea.

Pentru mine, dacă învață un rând din ce spun eu, n-a trecut ziua degeaba. Că mi-aș dori ca toți să fie și să facă e partea a doua.

Trebuie să trăiești, trebuie să mănânci, trebuie să te îmbraci și să te miști. Ca să faci asta, îți trebuie bani. Banii nu pică din cer, atunci e logic să întrebi „eu ce câștig de aici?”. Eu am ajuns la un nivel la care-mi permit să nu mă mai gândesc doar la bani, sau poate că nu m-am gândit doar la bani niciodată, pentru că altfel n-aș fi rămas în învățământ – puteam să fac orice altceva. Am rămas pentru că am simțit că asta trebuie să fac și pentru că încă vin cu plăcere la muncă. Doresc tuturor să meargă cu plăcere la muncă, să facă ce le place, cu mai multă sau mai puțină mulțumire. Mulțumirea poate să vină și peste 30 de ani, când primești un telefon de „La mulți ani” de la un elev la care trebuie să stai să te gândești cum arată, cum arată. Cum arată?

De fiecare dată e altceva și lecțiile nu seamănă între ele. Am avut ani în care am predat același lucru la opt clase. Nicio oră n-a fost identică cu cealaltă.

Pentru noi, ca indivizi, e foarte important să fim mereu cu roțile mereu unse și în stare perfectă de funcționare, ori asta nu poți s-o faci decât prin activitate. Citit, văzut, făcut, implicat în tot felul de activități precum proiectul acesta. Fiecare are bucățica de contribuție.

Îi obligăm pe toți să facă liceu și nu luăm bacul. Au intrat la liceu cu mediile 1, 2, 3. Păi eu îl aduc de la 3 la 5, nu pot să-l aduc la 6, să promoveze bacul. Acolo sunt răspunsurile, dar nimeni nu întreabă. Există câteva modele de școli profesionale (la Brașov de exemplu), dar nu există dorință din partea părinților să-și dea copiii acolo. Noi am avut elevi care muncesc din anul doi de profesională.  A făcut 16 ani, are drept de muncă, la 17 ani a lucrat cu jumătate de normă, în momentul în care a făcut 18 ani l-au angajat cu normă întreagă. El lucrează de doi ani de zile, vine la seral și face școală pentru că legea îi dă dreptul. Are o meserie la bază, câștigă bine, învață, lucrează la halat.

Avem clasă de sportivi. Ai presupune că sportul e viața lor. Ai să fii surprinsă când ai să constați că apartenența la un club și așa zisa plăcere de sport au fost doar ca să scape de matematică la bac. Nu fac sport, nu fac nici școală.

Există conceptul de neasumare. E așa de ușor de aruncat pisica în grădina celuilalt. Nu e vina mea, e a celuilalt, iar noi suntem fix modelul neasumării - dacă pui elevul, părintele și profesorul, hai să-l băgăm și pe sistem, ca să mărim cercul. Este cel mai periculos mod de a gândi, care din păcate funcționează.

Acum există tot felul de școli de comunicare, cursuri, dezvoltări și e foarte tare, dar mi se pare că vin doar nebuniile care fix asta taie. Comunicarea dintre oameni.

Eu militez pentru comunicarea face to face. Uită-te în ochii omului, ascultă-i vocea, că și ochii și vocea și gesturile – toate spun ceva.

Eu mă bazez pe oameni ca voi, tinerii, care aveți o altă viziune, care sunteți deschiși și mai vedeți și alte lucruri.

Gabriela Jerca, profesoară la L.T. „Elie Radu”

*

Dacă mă duc la niște elevi slabi pregătiți, mă duc cu cel mai bun manual, că s-ar putea, din ce găsesc ei acolo și din ce mai au, să iasă bine.

Dacă acum spun că plecăm în excursie, umplu două autocare instantaneu, pentru că nu-i mai duce nimeni nicăieri. Sunt singura capabilă să iasă cu ei din școală. 

Pentru Teatru Forum am ales fix persoanele care aveau probleme. Nu le-a fost comod deloc. Am avut oameni pe partea de jigniri, pe partea de chiul, pe partea de râs de alții și denigrare. Tu de fapt faci doar niște glumițe, dar nu-ți dai seama că acele glumițe zilnice l-au dus până-n pragul sinuciderii pe acel băiat.

Asta e societatea. Atâta timp cât permiți violența de la vârste foarte mici, la un moment dat unii consideră că e ceva normal.

Voluntariatul este 80% pentru tineri un interes personal de trecut în CV până-și găsesc un job. 

Din păcate pentru voi și cei care vin, nu există partea de ghidaj. „Eu ce fac când termin?”

Mentorul meu m-a certat și mi-a spus că nu-i normal să știu ce șosete are elevul azi în picioare. Dar eu nu pot, ori știu tot când iau Dirigenție, ori nu mai iau.

În viață întâlnești oameni, dacă-i vezi și crezi că ei ți-ar putea schimba cumva cursul vieții și tu profiți de oportunitatea aia, e ok. Dacă nu, asta e. Din nefericire pentru voi, nu ați fost învățați nici să vedeți oamenii ăia. Atunci sunteți efectiv lăsați orbi, surzi și muți într-o junglă.

Vreau să găsesc părinți dispuși să facă un schimb de o zi cu elevii. Să-i lase la jobul respectiv, să le explice despre ce e vorba, cum și ce se întâmplă, ca apoi ei să se întâlnească și să împărtășească experiențele. La un alt colegiu sunt 50 de copii care au participat, dintre care 20 au mers în multinaționale. Pe management, pe PR, pe treburi serioase, deci chiar au fost focalizați.

Dacă-i privești ca pe niște copii n-ai nicio sansă, niciodată, să-i vezi altfel. Dacă tu îți dai seama de impactul pe care-l ai prin atitudine, prin prezență, prin ceea ce spui este altceva.   

N-am reușit să implicăm comunitatea locală și părinții în proiect. Nu am cum să-i educ pe toți. E foarte greu.

Ei știu că eu nu dau 10, dar ei speră. Că tot eu îi învăț că speranța moare ultima. 

Stănuța Dumitrof, profesoară în L.T „Benjamin Franklin”


Interviuri realizate de Ancuța Iosif, la final de proiect.

Proiect finanțat prin granturile SEE 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România (vezi site oficial fondong.fdsc.ro).

Pentru informații oficiale despre granturile SEE și norvegiene, accesați eeagrants.org.

* Conținutul acestui website nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009-2014. Întreaga răspundere asupra corectitudinii și coerenței informațiilor prezentate revine inițiatorilor website-ului.

 

 

      

 

 

   



Toate

Ultimele ştiri


Contact

Romania, Bucuresti, sector 2, 021015
Strada Marin Serghiescu, nr. 14, apt. 6.
blocul de vizavi de pub-ul Zeppelin
Email: art_fusion_romania@yahoo.com


Facebook

Finanţatori

Susţinători



Parteneri

Parteneri media