Psihologul de serviciu

Raluca nu e vrăjitoare. Nu e mentalistă. Nu are puteri paranormale. Dar e psiholog. Și a venit la Biblioteca vie ca să ne spună că psihologul nu citește gânduri, că nu e  nici vrăjitor, și că, de fapt, e chiar sănătos să te duci la unul când simți nevoia.

Salut! Ma numesc Raluca Sutu, sunt psiholog absolvent din 2014 și prima dată am fost carte vie toamna trecută.

Ai putea să împărtășești cu noi câteva amintiri din cadrul bibliotecii vii? Tu fiind psiholog, s-a întâmplat ca cititorii tăi să vină la tine cu gândul „să-și rezolve” problemele și nu cu intenția de a-ți asculta povestea?

Au venit cu intrebarea „e adevarat ca poti sa spui la ce se gandesc oamenii doar uitandu-te la ei?” Am clarificat cu toti cititorii aceasta situatie, explicandu-le ca psihologia aplicata in realitate nu este sau nu seamana cu psihologia pe care o intalnim in ultimii ani prezentata in seriale, filme, media in general.

A fost interesant si placut sa pot discuta cu oameni straini si sa le explic in ce moment putem apela la un psiholog, sa le prezent diferenta intre testare psihologica, consiliere psihologica si psihoterapie. In general, in Roamania oamenii nu cunosc diferenta intre aceste fatete ale psihologiei. La noi a merge la psiholog este sinonim cu a fi nebun.

S-a întâmplat să fii privită în mod suspect pentru că ești psiholog? Care au fost momentele când ai simțit că meseria ta este definită de prejudecățile greșite ale oamenilor.

De obicei oamenii au o retinere cand afla ca sunt psiholog, tocmai datorita ideii ca pot citi ganduri sau pot sa imi dau seama de anumite aspecte legate de ei, desi nu este deloc asa. S-a intamplat sa fiu marginalizata in cadrul unor discutii cu oameni pe care abia i-am cunoscut din cauza acestei prejudecati cum ca psihologu „citeste minti”. La biblioteca vie, din fericire, cititorii au fost deschisi catre subiect si au dorit sa afle mai multe informatii in legatura cu utilitatea unui psiholog in viata lor, in cazul in care este sau va fi nevoie la un moment dat. Poate ca unii au fost dezamagiti ca nu pot citi ganduri, ca nu pot face un profil psihologic doar uitandu-ma in ochii lor asa cum repet, vedem ca se practica in filme.

În ce fel te-a marcat experiența de carte vie?

A fost un exercitiu interesant si totodata greu in a comprima informatiile necesare intr-un timp relativ scurt privind subiectul „psiholog/psihologie”. Și, da, mi-as dori sa mai particip la astfel de evenimente!

Crezi că povestea ta i-a schimbat în vreun fel pe cititorii tăi?

Cred ca unii au reusit sa inteleaga ca psihologul este persoana la care poti apela oricand, cu incredere atunci cand ajungi intr-un moment al vietii cand nu mai faci fata singur si mai ales ca nu esti nebun daca faci asta.

Ai de gând să faci ceva în viitor pentru a schimba prejudecățile oamenilor față de psihologi?

Ori de cate ori am ocazia, incerc sa le explic oamenilor diferenta intre multiplele sau diversele ramuri ale psihologiei si ii incurajez sa apeleze la un psiholog daca ei simt nevoia sau daca este cazul.

 

Interviu de Ioana Ungureanu

Nevăzătoarea

Alina este nevăzătoare de mic copil. Acum este profesoară și se îngrijește de alți copii nevăzători. Are inima și umorul bune. O dată a ajutat o femeie necunoscută fără bilet să scape de amendă în troleu – a făcut-o însoțitoarea ei, doar avea posibilitatea, ar fi fost păcat dacă nu o făcea. Doar părea femeia bună după voce. Alina a știut să aibă încredere acolo unde alții nu au știut să o facă.

 

Cine e Alina și cum e ea?

Mă numesc Andreea Alina Maria, am 32 de ani sunt în București de 10 ani, am absolvit Facultatea de Psihologie și Științele Educației, secția Pedagogie Specială, în 2011 am absolvit masterul și lucrez în învățământ din 2009. Sunt o persoană puternică, perseverentă, am atenție distributivă, iubesc ceea ce fac și îmi place să cunosc oamenii, să cunosc lucruri noi și să pot să fac ceva pentru această societate și să mă simt utilă în ea.

 

Poate ai putea să-mi spui cine ești, care e povestea ta  din copilărie până în prezent, cum ai trecut și prin bune și prin rele.

De la 5-6 ani am conștientizat că am o deficiență, că nu sunt la fel ca ceilalți copii. Era vârsta la care copiii sunt mai răutăcioși și îmi adresau cuvinte nu chiar plăcute și am conștientizat că am o problemă din comportamentul pe care îl aveau față de mine. Familia m-a susținut, mai mult mama, care a știut cum trebuie să merg mai departe, dar nu a contribuit cu o hiperprotecție.

Am copilărit mult și la țară, unde mă jucam peste tot, mă urcam în copac, mă mai accidentam.

Mă comportam ca toți ceilalți, nu voiam să văd diferența dintre mine și ei. Alergam cu ei, dar cu o reținere. Sunt și accidentată, că am intrat cu ochiul în niște lemne, și am un semn de bună purtare, zic eu (râde).  M-am lovit de multe probleme din cauză că nu văd. Societatea mă respingea, mergeam la medic, medicul nu-mi dădea speranțe, ceea ce mă descuraja.

Vizavi de  relaționarea cu cei din jurul meu, am avut și oameni care m-au acceptat și m-au plăcut așa cum sunt, dar am avut și oameni care m-au respins, care m-au văzut ca pe o persoană inutilă, cu probleme, pentru că am un handicap și nu am ce face în lumea asta. Am simțit asta chiar și în familia mea, la mătușile mele, care, dacă mă întânesc pe stradă, nu vorbesc cu mine pentru că eu am o problemă.  Încerc să fiu puternică, știu ce vreau, am studiat ca un om normal, am trecut prin mult stres ca toți ceilalți, nu am fost protejată de nimeni nici în facultate și nici în școală.

Cân am pierdut –o pe mama, aveam 12 ani și jumătate. Iar când am pierdut-o pe mama, l-am pierdut și pe tata. Am stat apoi la un internat de măicuțe catolice. Ele m-au ajutat. Pierderea a fost o problemă mare, și încă este pentru că situația asta mă răscolește de multe ori. Părinții manifestă o hiperprotecție față de copilul cu probleme, dar mama nu exagera, ea știa ce pot și ce nu pot să fac și mă lăsa să fac și ce nu pot, adică să-mi depășesc condiția.

Cred că momentul ăsta când am pierdut-o pe mama m-a împins să merg înainte. Nu am clacat, chiar dacă sufletește nu mi-a fost bine, dar am mers înainte cu mai multă putere. Știam că nu e cazul să mă pierd în spațiu pentru că eram un copil căruia nimeni nu avea să-i ofere nimic. Simțeam că timpul aleargă și că eu alerg cu el.

Ai spus că vrei să ajuți societatea, iar tu acum predai. Cum a fost prima dată când ai predat?

Eu studiind deja într-o școală specială în Buzău, eram deja familiarizată cu locul și cu ceea ce el presupunea. Mai făcusem și practică, eram deja informată. Însă, când am ajuns să fiu în fața copiilor, am întâlnit copii cu tot felul de probleme. Chiar dacă nu văd, mai au și alte probleme și am văzut părinți disperați. Când am văzut –  spun am văzut pentru că folosesc limbajul curent – copii mici ca niște păpuși care așteptau să primească un mesaj de la mine și de la alți profesori….

Prima zi am fost foarte marcată și simțeam că îmbrățișez această carieră și că trebuie să o fac cu multă dăruire. Dar în ziua aia am fost copleșită. M-am dus în biroul meu, am plâns și mi-am spus că nu știu dacă voi putea să fac bine ceea ce vreau să fac.

Aveam o sete de a mă face remarcată în fața copiilor. Voiam să mă ofer lor pe tavă. Este exact ceea ce am simțit atunci. Îmi place mult ceea ce fac și îmi doresc să fiu pentru ei o carte deschisă pentru că au nevoie de exemple. Pe copii îi simt apropiați de mine, mă simt dăruită, cred că nu aș putea face altceva. Când am spus că mi-ar plăcea să fac și ceva pentru societate, voiam să zic că mi-ar plăcea să fac societatea să perceapă altfel lucrurile. Cred că e bine că acum elevii studiază în școli specifice. Dacă ar fi duși în școli obișnuite, există posibilitatea să se piardă, pentru că ei vor fi etichetați, vor avea probleme de relaționare.

Ce amintiri ai cu elevii tăi de la școală?

Copiii îmi cer ajutor în fiecare zi: cum să se îmbrace, cum să folosească un parfum, cum să relaționeze. O dată a venit o fetiță de acasă și mi-a povestit din problemele de acasă și eu i-am zis că trebuie să învețe, pentru că e o fată foarte inteligentă, deși face parte dintr-o familie care nu o susține. I-am zis să nu se piardă, să fie ceea ce este ea, să nu se mărite devreme ca să scape de familie, ci să învețe în continuare la fel de bine. Că numai ea se poate ajuta pe sine.

În copilărie, când ai ajuns la internatul cu măicuțe, bănuiesc că ele te-au ajutat, dar care au fost celelalte persoane care te-au ajutat?

Da, ele m-au ajutat enorm. Apoi am venit în București, unde am dat la postliceală și mai târziu, la facultate. În facultate m-a ajutat o fundație. Eu am fost la buget. La rândul meu mi-am ajutat și surorile. Nu mi-a venit ajutorul pe tavă, și eu am muncit, am avut bursă. Nu-mi place să mi se dea totul pe tavă, vreau să fac și eu ceva pentru ceea ce primesc.

Am înțeles că și soțul tău este nevăzător. Cum vă înțelegeți?

Ne înțelegem foarte bine. El e mai calm și mai copilăros, cum sunt toți bărbații cred. Trăim singuri în București. Eu mă ocup de gospodărie, el ajută cu ce poate. Ne sprijinim și moral, ne și ajutăm. Ne e puțin greu , dar ne descurcăm.

Majoritatea văzătorilor  simt că au ceva în plus față de nevăzători, însă există oare ceva ce văzătorii să aibă în plus față de văzători?

Eee, acum vrei să-ți spun toate secretele? Îți spun. Situația e că oamenii care nu văd nu au nimic în plus sau minus față de ceilalți. Eu cred că există legea asta a compensării, când îți lipsește ceva, poți compensa cu celelalte simțuri. Poate că plusul nostru este că suntem mai puțin superficiali, pentru că ne-am lovit de tot felul de situații (și aici mă refer la toți oamenii cu dizabilități). Suntem destul de profunzi și putem să citim în interiorul omului și mai repede decât ceilalți. Vocea spune foarte multe despre un om, în cazul meu.

Ce planuri de viitor ai?

Mi-ar plăceasă găsesc mai multe posibilități de a călători cu elevii mei. Nu toți reușesc să călătorească și aș vrea să le ofer posibilitatea asta. Mi-ar plăcea să-i învăț cât mai multe, să găsesc un ONG care să îi ajute să facă activități gospodărești o dată pe săptămână, să facă mâncare, curat, să învețe să-și aleagă hainele. Trebuie să se descurce singuri. Cât despre mine, aș vrea să fac un doctorat prin care să aprofundez tema visului, pe care am cercetat-o la licență și master, și să-mi dau gradele în învățământ.

Interviu de Ioana Ungureanu

Nonconformista

Mie nu prea îmi pasă de oamenii care nu sunt de acord cu mine. Îi cam ignor. Ei m-au ajutat să fiu și mai mult ca mine. Oarecum m-au motivat să vreau să fiu și mai mult cum vreau eu să fiu. Chiar dacă nu faci cum vor ei, tu tot poți să reușești. Dacă unul îmi zice că nu o să reușesc să fac nimic, eu zic lasă că o să-i arăt eu ăluia cândva că pot. Iar oamenii care mă susțin, mă bucur să-i am lângă mine. Eu știu deja ce vreau să fac. Când termin facultatea, vreau să mai stau câțiva ani aici ca să fac niște bănuți, iar apoi să plec ori în Africa, ori în Australia. Să lucrez acolo ca medic veterinar. Nu merg acolo ca să fac bani, eu vreau să fac cercetare ca să pot să îmbunătățesc sistemul medical și veterinar și uman.

La facultate, la veterinară, am avut un incident cu o profesoară, de am rămas cu restanță, când am înjurat-o. Era cea mai proastă materie, una facultativă. Eu am ales să o fac, m-am gândit că este bine, mai am niște credite în plus. Profa ne-a zis că dacă avem prezență integrală, ne da un punct în plus la examen și că hai, fie, putem să avem o absență. Și am venit un semestru întreg vinerea dimineața la cursul ăla, ca într-o zi, eu știind că aveam voie o absență, să nu mă duc. Când mă duc următoarea săptămână, asta fiind ultima, întreb și eu ca toți colegii de absențe. Ea îmi zice că am două. Eu îi zic că nu, că am una singură. Ea îmi zice că nu e adevărat, că ea nu greșește niciodată.

Fierbea sângele în mine, că noi suntem mulți și e gălăgie și ea e una singură și are două urechi. Am ieșit pe hol și am început să înjur. Am început să-mi bag și să-mi scot și ce era la gura mea nu era la gura nimănui, n-am mai ținut cont că sunt în clinică veterinară, că nimic. Apoi am aflat că mi-a pus un punctuleț în dreptul numelui și să am grijă la examen. Dar eu nu mă gândeam că dacă tu îi scrii la examen tot, ea tot nu te trece și îți spune că ce ai făcut nu e suficient.

Mi se pare oribil ce se întâmplă la mine în facultate, dar nu vreau să mă gândesc la ce se întâmplă după cu mine după. De trei săptămâni eu lucrez într-un cabinet. Mie mi-era foarte frică că eu o să termin facultatea și nu o să știu să fac nimic. Faza e că tu ai un animal pe care tu poți să lucrezi, dar nu te lasă nimeni să faci asta și nu îți arată nimeni cum să faci asta. Toți au pretenții să ai costum, stetoscop la tine, să le folosești, dar nimeni nu îți arată cum. Nimeni nu îți spune ce trebuie să auzi când asculți un pulmon sau o inimă. Au pretenția să pui un diagnostic când nimeni nu îți explică cum să faci asta.

Am încercat anul trecut să mă duc la un cabinet. Pet Stuff se cheamă cabinetul respectiv. Nu vreau să mai aud de el în viața mea. Prima zi a fost okay, a doua zi, a venit o tanti cu o pisicuță, pe care a luat-o tipa de dimineață  pentru tratament. Tratamentul a costat cât a costat. Eu nu aveam voie să fac nimic. Doctora i-a zis să vină mai pe seară ca să ia pisicuța, tanti a întrebat dacă mai trebuie să plătească ceva, doctora a zis că momentan nu. Tratamentul ăla costa deja în jur de patru milioane. Seara s-a schimbat tura, era o altă tanti doctor, care nu avea treabă, era o doamnă, machiată, cu unghiile super mari. S-a așezat la birou și a venit un domn, au vorbit cu patimă despre un cățel. Eu m-am mai uitat la pisica aia, am văzut că respira.

După vreo juma de oră se întoarce propietara pisicii să întrebe cum mai e pisica. Doctora fără să se uite la pisică spune că e bine, cum să fie, e bine. La care tanti se duce la pisica ei și zice că parcă nu respiră. Iar doctora când a auzit asta, s-a dus acolo, a pus mâna pe pisică, a văzut că deja se cam răcise și zice „nu, respiră, dar mai slab, haideți că o băgăm un pic la oxigen”. A luat pisica, a dus-o în camera de chirugie, mi-a spus să stau cu ea.

Am stat acolo cu pisica, până când mi-am zis, stai așa, dar camera de oxigen nu e în partea cealaltă? Am luat camera de oxigen și când să i-o pun, mi-a spus să nu o fac, că nu am de ce, că era moartă. Am întrebat-o de ce nu-i zicem proprietarei, iar ea mi-a zis „ce-ai, ești nebună, nu pot să-i spun că a murit acum, mai are să-mi plătească cinci milioane!”.

Apoi mi-am găsit un alt cabinet, care era foarte mișto. Numai că ei făceau numai castrări. Ori erau castrări, ori nu era nimic. De la ei am învățat să fac injecții intravenoase. Am văzut ce înseamnă o incizie super mică. Dar îmi doream să fac și eu ceva practic, nu să stau să mă uit numai la ei, să le spăl intrumentarul și am decis să nu mă mai duc nici la ei.

După care am văzut un anunț pe grupul facultății. I-am contactat, am mers la interviu. Mi-au zis că ei mă vor plăti pe mine învățându-mă, că o să se lupte ca eu să prind cât mai mult și în momentul când eu o să fiu capabilă să fac toate lucrurile astea voi avea și salariu. Mă așteptam să fac tot ca la cele două cabinete, să mai șterg o masă, să mai dau o mătură – până când a venit primul cățel din ziua aia care era bolnav cu Parvo. Doctora i-a explicat stăpânului exact ce se întâmplă pas cu pas, tot, ca să înțeleagă. Ei sunt oamenii care își doresc să facă ceva bun pentru animale.

Mă bucur că am avut parte de o grămadă de experiențe pe care nu le-aș fi avut dacă mă înscriam undeva într-un tipar, pentru că nu aș fi avut nici dorința să încerc câte ceva din fiecare. Și chiar dacă nu am continuat cu un sigur fir, am văzut ce se întâmplă pe mai multe planuri. Am mai multă experiență și asta e bine.

Poveste culeasă de Ioana Ungureanu

Fata de la videochat

Ana citește mult, știe limbi străine și face videochat. Ne-am gândit să vorbim despre asta, că oamenii reacționează cam urât când aud și poate așa se mai obișnuiesc și ei cu ideea și încep să înțeleagă conceptul fără să-l judece.

depositphotos_29297067-Video-Chat---Business-Cartoons-Vectors

Eu personal deja am trecut peste etapa asta cu rușinea mai bine de un an de zile, dar depinde cine stă în fața mea, pentru că în general simt omul, și de cele mai multe ori spun „da, asta fac” dar mi s-a întâmplat ca oamenii să-mi întoarcă spatele sau să-și schimbe comportamentul brusc. Părerea mea este că nu mă definește job-ul ăsta.

Când eram la facultate, m-am dus la un interviu, că văzusem pe net, hostess online, nu știu ce. M-am dus la interviu și când am auzit că e vorba de videochat, am vrut să mă ridic și să plec imediat. Ei au încercat să-mi zică, stai, că uite, faci atâția bani, dar eu, cum, să mă dezbrac în fața camerei, să mă vadă toți?

Am terminat și facultatea și am avut o prietenă care mi-a spus să încercăm și noi la chat, că se fac bani. Și am ajuns acolo și am dat de gustul banului. Și mi-am dat seama că dacă plec de acolo și mă întorc la un job normal nu o să fie la fel. Ok, o să am 10 milioane, o să am 15, dar nu o să am cât am acolo. Și acolo nu e greu să-i faci. E bine că poți să-ți stabilești tu limitele, că dacă o să vină unul, un ciudat, și o să zică, bagă-ți o sticlă în fund, o să fie alegerea ta dacă faci sau nu. Eu nici măcar nu am jucărie, toy, dildo, whatever le numesc ei.

Mă axez cel mai mult pe aspectul fizic, că ăsta e important. Iar cea mai importantă e engleza, cu cât știi mai multă și mai bine, cu atât e mai bine că poți să-i aburești  mai ușor, să-i duci pe alte chestii, pe fantezii și nu pe acțiune. El zice „păi, arată-mi!”, eu zic „oh, you visual man!”. Eu știu și italiană. Eu nu știu franceza, doar așa la nivel conversațional, dar dacă intru mai adânc în discuție o dau în google translate. Apoi intervine aspectul fizic – am sesizat că am început să am mai multă grijă de mine după ce am început să fac chat.

Orele pe care le stai online – pot să stai și 4-5 ore fără să faci un dolar sau poți să stai puțin și să faci mulți bani. Am avut un tip de curând pe care-l știam și de altă dată și despre care mi-am luat notițe – cumva ne notăm ce le place lor, câți ani au, chestii despre ei și lucrăm psihologic (citesc foarte multă psihologie, că ajută).

I-am zis „ oh, striptease and smoke?” și el „cum de-ai știut?”, „ei, păi te-am ținut minte!!”. Și, crede-mă, mi-am aprins o țigară, iar eu nu fumez, decât poate când beau, și am început să dansez, și, mamă, mi-a dat o surpriză de 100 de dolari. Deci totul depinde de noroc, dar depinde și de tine. Sunt zile și zile, noi zicem: good days and bad days, like bitches!

Am cei mai buni doi membrii ai mei care nu mi-au cerut niciodată să mă dezbrac. Iar ăia îmi fac cei mai mulți bani. Eu, cum ți-am zis, merg foarte mult pe psihologie. Cum am și tatuaj, îi atrag pe ăștia care au problemă cu drogurile, cu alcoolul. Și să zicem că suntem pe aceeași lungime de  undă, că avem niște chestii în comun, și începem să povestim, și de acolo se naște o amiciție. Am membrii care se simt atât de fericiți că m-au cunoscut, că-i ajut cu sfaturi, că-i ascult, că-i fac să râdă.

E foarte important să poți să fii funny. Dacă unul te vrea funny, trebuie să știi să fii așa, dacă altul vrea să fii sexy, trebuie să fii sexy. Trebuie să știi să te pliezi pe personalitatea omului. Mie mi se pare ușor, dar am văzut fete care nu puteau să facă asta și nici nu făceau bani. Păi dacă ăla mă vrea dirty, sunt dirty, motherfucker, dacă ăla mă vrea senzuală sunt senzuală și mă mișc în reluare – că așa fac bani, cu cât îl țin mai mult în privat, cu atât fac mai mulți bani.

Unii zic că suntem târfe, dar nu e așa. Într-adevăr, știu și fete care se întâlnesc cu membrii, dar nu fac așa ceva. Am membri cărora le-am dat adresa mea de acasă și îmi trimit flori, șampanie, bijuterii, pantofi, chestii pe care nu le pretind, nu le cer, dar ei mi le oferă dintr-un gest al lor.

Mi s-a întâmplat să fiu discriminată de cei din free chat, să mă jignească, să-mi zică, work, bitch, go in the street, etc. Și nu vrei să știi cum făceam la început….apăsam numai X!X! Și începeam să plâng până mi se strica machiajul și trebuia să mi-l refac.

Noi, astea care facem chat, poate că nu suntem fete din familii bune, că o fată, poate cu educație aleasă, nu o să facă videochat, dar noi da. Dar eu încerc să fac din asta ceva mai bun. Eu nu am avut, și neavând, am vrut să am. Să-mi doresc să am bani să-i ofer lucruri copilului meu atunci când voi avea unul. De aia acum nici nu mă mai afectează ăștia.

Am învățat multe, m-a ajutat să aflu ce e în mintea bărbaților. Și chat-ul m-a ajutat să mă dezvolt ca persoană, pentru că eu încerc să lucrez cât de mult pot acolo cu creierul și  nu cu corpul. Ca să zic așa, am papagal. Cu cât am mai multă cultură generală, cu atât e mai bine. Degeaba e una super frumoasă, dacă nu are minte, că nu face bani. Citesc foarte mult, tocmai ca să pot să știu cât mai mult și să vorbesc despre cât mai multe cu ei. M-am uitat la cât mai multe filmulețe cu striptis ca să pot să le dau ceva de calitate, ca să-i fac să se întoarcă la mine, să fie regulari. În zilele bune stau foarte multe ore, cam 14 ore. Și pot să mă duc și 10 zile în continuu fără să am o zi liberă.

La început nu spuneam. Știa iubitul meu și un alt băiat din gașcă și erau foarte okay cu asta. Dar erau alte persoane din gașcă cărora îmi era teamă să le spun de frică să nu-și schimbe comportamentul. În fine, dar apoi și-au dat seama singuri când au văzut că am bani și până la urmă au fost ok și ei cu jobul meu și mă simt chiar bine când pot povesti ceva cuiva.

Planuri: Dacă am făcut sociologia, știu și eu să fac un proiect de cercetare. Mă gândeam să concep un chestionar cu un set de întrebări. Iar unde am lucrat eu prima dată, erau vreo 300 de angajate. Și mă gândeam că ar fi fost un eșantion bun. Vârstă, educație, limbi străine, etc. să-mi fac  o idee, să public rezultatul și să dovedesc că și noi suntem fete pe care oamenii le văd zi de zi, dar de care nu știu că fac videochat și pe care le-ar discrimina dacă ar ști. Și mă gândeam să fac asta ca să arat că nu e chiar așa cum pare, că noi suntem printre voi, dar nu spunem pentru că ne e frică de prejudecățile voastre și de urmările lor. Dar suntem printre voi, și suntem la tot pasul (râde). Crede-mă, suntem foarte multe.

 

Sursă foto: depositphotos.com

 

Să vezi dincolo de bariere

S-o cunoaștem pe Anca Irimia, fata care a sprijinit nevăzători

Mă numesc Anca Irimia și sunt studentă. Am început să fac voluntariat pentru mediu, ecoturism, pentru copii din centre de plasament și când am terminat liceul îmi doream să fac proiecte cu un impact pozitiv în societate. Între timp, am cunoscut-o pe Andra, verisoara mea nevăzătoare, care cântă la pian de doar un an și 6 luni și a ajuns la performanțe incredibile, participând și fiind premiată la concursuri alături de copii de vârsta ei, care fac pian de mult mai mult timp decât ea.

Am început să mă dedic voluntariatului în liceu pentru că am considerat că îmi deschide mintea și orizonturile și s-au legat într-un fel lucrurile și poveștile de viață – de multe ori nimic nu a fost întâmplător.

Andra m-a inspirat să mă implic și mai mult, așa că mi-am dorit să îi fiu alături ori de câte ori are nevoie, am mers cu ea la serbări, la târgurile de la Școala Specială pentru Nevăzători din București, am învățat chiar să fac și găluști cu prune ca să vând pentru ea la târgul de toamnă de la școală. I-am cunoscut și pe Alina și Bogdan, finii ei, ne-am apropiat foarte tare, le-am fost alături și la nuntă, toamna trecută și de atunci ne întâlnim mai des, ieșim, povestim și eu îi mai ajut cu ce pot când au nevoie.

Pornind de la Andra, am căutat și biciclete Tandem pe internet, ca să îi indeplinesc visul de a merge pe bicicletă, iar vara trecută am descoperit Asociația Tandem care are proiecte foarte frumoase pe accesibilizare pentru nevăzători. Le-am scris, le-am povestit de visul Andrei și al lui George, colegul ei cu un an mai mare, care și el cântă la pian, a cântat chiar și în concerte cu Voltaj. Mi-au răspuns și în duminica imediat următoare am ieșit în Cișmigiu cu o bicicletă tandem adusă de Florin Georgescu, președintele asociației și Alexandru Răcănel, prietenul său cu care a mers pe acea bicicletă până în Londra în campania „Vezi dincolo de limite”.

M-am imprietenit de atunci si cu oamenii frumoși de la Tandem si au urmat alte proiecte și povesti frumoase anul acesta, au avut și încă au: cursuri de înot susținute de voluntarii Tandem pentru copiii nevăzători la două bazine din București, au biciclete Tandem în școală, proiectul Smart Public Transport și Tandem Dance, dans și conștientizare corporală pentru nevăzători la care am participat de curând.

Simt că într-un fel asta e menirea mea – să ajut oamenii – și mi-aș dori să pot face mai multe pe viitor, poate chiar printr-o organizație și nu doar la nivel individual. Pentru mine nu există vreo greutate în a ajuta oameni precum Alina, fac asta din toată inima și bucuria e reciprocă de ficare dată, iar în ceea ce privește societatea cred că depinde de oamenii cu care interacționez. Am avut și prieteni care nu puteau să înțeleagă – ei credeau că ar trebui să mă distrez mai mult. Cu toate acestea, eu cred că există un echilibru și o compensare în viață, iar Alina și persoanele ca ea mă umplu de optimism și îmi dau puterea de a merge mai departe. Am rămas cu foarte multe lecții de viață și cu adevărate legături profunde de prietenie și nu doar superficiale. Cred că am devenit o persoană mai matură și mai profundă datorită lor.

Vreau să mă implic în continuare în campania antidiscriminare No Hate Speech prin proiectul Youth Voice, care a fost anul acesta în 5 licee, așa că mi-aș dori să se extindă pentru ca din ce în ce mai mulți tineri să se implice în campanii antidiscriminare. Îmi fac griji pentru verișoara mea nevăzătoare care visează să fie pianistă și profesoară de pian și care este deosebit de talentată, pentru că, dacă va reuși să ajungă într-un liceu de muzică, așa cum își dorește, să nu fie discriminată.

Mai departe, pentru persoanele dragi mie și pentru toți cei care ar putea să fie discriminați am să încerc prin acțiunile mele să îi fac pe oameni să vadă dincolo de aparențe, să aprecieze abilitățile fiecăruia și nu dizabilitățile. Eu am să fiu în continuare alături de oameni, însă mi-aș dori îi inspir și alte persoane să facă asta și să le arăt cât mai multor oameni că pot să dea mai departe.  

Anca Irimia este  facilitator/organizator comunitar în Youth Voice Romania și studiază la Facultatea de Litere, Specializarea Studii Europene la care tocmai am terminat anul II. A auzit de A.R.T. Fusion anul trecut pentru prima oară, când a fost la Biblioteca Vie, care i-a plăcut mult și la care a primit o invitație prin intermediul FPDL și al proiectului Youth Voice în care e implicată.

 

Poveste culeasă de Ioana Ungureanu

Fata seropozitivă

Mi se spune Ginger. Întotdeauna mi-a fost greu să vorbesc despre mine, tot ce pot să spun e că nu fac planuri. Sunt genul ăla de persoană care merge spontan de pe o zi pe alta. Viața e scurtă, iar atunci când am încercat să fac planuri nu mi-au ieșit. Am o vorbă pe care o folosesc foarte des legat de asta: să nu facem planuri, să trăim până mâine. O chestie care mă mai definește este că oricât de mult m-au dezamăgit oamenii, eu încă îi iubesc în continuare. Întotdeauna am crezut și cred că oamenii sunt frumoși și că poți învăța ceva de la ei.

Acum trec printr-o perioadă a vieții când m-am închis foarte tare și am început să stau singură. Deși n-aș fi crezut. Nu sunt genul de persoană căreia să-i placă să stea singură. Dacă privesc în trecut, am ajuns destul de rău.

Îmi face bine să stau printre prietenii mei. Sunt mulți care, dacă nu erau, eu nu aș fi fost acum așa cum sunt. Și mai sunt ceilalți, cunoștințe, oameni pe care îi întâlnesc întâmplător, care sunt doar niște oameni de la care învăț sau nu ceva. Am învățat să nu mai am așteptări de la oameni.

Anul trecut prin noiembrie  am avut o răceală urâtă, aveam febră foarte mare și începusem să fac și un atac de panică pentru că nu mai puteam să respir din cauză că aveam amigdalele foarte umflate. Un prieten m-a sunat în momentul ăla, îmi știa adresa de acasă, a închis și a sunat salvarea. Și a venit salvarea, nici măcar nu au pus mâna pe mine, m-au urcat în salvare, m-au întrebat unde vreau să mă ducă, le-am zis la Matei Balș, iar cei de acolo era supărați că am venit acolo și i-am trezit la două dimineața.

Dar eu parcă nici nu existam acolo, nu mă întrebau nimic, nu-mi ziceau nimic și la un moment dat, m-am supărat și am început să țip că ar putea să mă întrebe pe mine direct care e situația. Într-un final m-au băgat într-un cabinet în care am așteptat vreo jumate de oră, eu având febră foarte mare. Și eram atât de deshidratată că începuse să-mi sângereze buzele. Și când au  intrat în salon, au intrat vreo 4 medici din ăștia stagiari, cu măștile pe față toți, în șir, cu privirea în jos și am început efectiv să râd. „Voi știți în ce spital vă faceți stagiatura?”, i-am întrebat. „Nu? Fraților, dați-vă măștile jos și mergeți acasă și mai învățați.” S-a uitat unul dintre ei la mine și când a văzut că mă uit drept în ochi, a lăsat imediat privirea jos.

După care a venit doctora  și m-a întrebat cum m-am infectat. M-am enervat și am întrebat-o ce relevanță are. I-am zis că ar trebui să aibă grijă de mine. Mi-a pus termometrul, s-a speriat, mi-au pus perfuzii. Și în timp ce stăteam la perfuzii mi s-a făcut sete și am cerut apă. Faza amuzantă aici urmează. Aveau  apă și pahare pe masă, dar ei au luat un recipient de urină și s-au dus la chiuvetă să-l umple ca să mi-l aducă să beau apă. Mi-au dat drumul pe la 3 dimineața. Nu mergea nimic, nu aveam niciun ban. Am mers de la Ștefan cel mare la Iancului pe jos.

Părinții mei nu au spus nimnănui. Chiar și în momentul de față nu știu decât ei, fratele meu și prieteni apropiați de ai mei. La liceu știa doar directorul și așa a rămas, am avut norocul să am un director foarte fain. Am fost foarte norocoasă. Părinții mei au aflat când eu aveam opt ani. Eram mereu răcită, bolnavă, până când într-o zi, o verișoară m-a adus pe brațe acasă de la școală și atunci au zis că nu se poate să nu știe nimeni ce am. Am ajuns în Ploiești la spitalul de boli infecțioase și imediat cum m-a văzut doctora a zis că știe ce am și mi-a făcut testul. Eu deja aveam opt ani.

Norocul meu a fost că ajunsesem înainte la un endocrinolog, iar datorită doctoriței ăleia eu am putut să trăiesc în continuare, pentru că mi-a dat cele mai scumpe medicamente din plante care existau pe piață la ora aia, medicamente pe care eu nu le-am plătit. Eu am trăit prin tratamentele astea naturiste, prin alimentația bună pe care părinții mei mi-o dădeau. Ei, și la opt ani părinții mei au aflat. Tata pe loc a avut un șoc, a făcut diabet insipid pe sistem nervos, iar mama s-a îmbolnăvit de inimă. Și știu că un an de zile nu au acceptat. Și nu am primit medicamente, nu nimic.

După, și-au zis că da, trebuie să încep medicamentația. Ei nu mi-au zis mie. Am început să iau medicamente, îmi spuneau tot felul de prostii, începusem să iau tot felul de medicamentații din astea experimentale, tot felul de injecții, deci a fost groaznică perioada mea de copilărie. Și când aveam 11 ani, îmi amintesc că am furat tubul de medicamente și am început să citesc prospectul și așa am aflat. Și știam în mare ce presupune, dar nu eram atât de conștientă. Da, când am aflat am fost șocată. Am trecut prin perioada aia prin care nu mai luam pastilele, nu mai voiam să trăiesc, alor mei le-am zis că știu.

Am ajuns iarăși la spital și acolo a fost momentul când am realizat eu că de fapt vreau să trăiesc.  Pentru că erau foarte mulți copii acolo în stadii avansate și într-o stare de sănătate inimaginabilă m-am speriat și l-am sunat pe tata să vină să mă ia. I-am promis că vreau să trăiesc. Atunci am conștientizat că dacă vreau să trăiesc, trebuie să-mi iau medicamentele. Și cred că se întâmpla asta pe la vreo 15-16 ani. În momentul în care am aflat, m-am megamaturizat instant, am început să fac cercetări, să aflu care e treaba, să fiu mega grijulie cu tot ce însemna oamenii din jurul meu, să fiu atentă la tot ce fac.

Mi-amintesc că prima persoană căreia i-am zis a fost o prietenă pe care o cunoșteam din liceu, trist e că acum nu mai suntem prietene, dar ea a fost prima persoană. După ce i-am spus am început să plâng și i-am spus că o înțeleg perfect dacă lucrurile nu vor mai fi la fel. Și a început și ea să plângă, m-a luat în brațe și mi-a zis să nu fiu prostuță, că lucrurile nu se schimbe cu nimic, că eu voi rămâne tot aceeași persoană.

A mai fost o fază cu un prieten foarte apropiat cu care am avut și o relație pe la 15-16 ani. Nu i-am spus și noi am rămas foarte buni prieteni. El a aflat că eu am niște probleme de sănătate, dar nu a vrut să știe. Mi-a zis că vrea să o știe pe Ginger cea veselă, optimistă și energică, și să nu-i spun ce am. Am zis ok. Nu spun. Și mi-amintesc că prin 2010 de Sfântul Andrei eram la o conferință și trebuia să mă văd cu el. Și am intrat în KFC-ul de la Romană, eu aveam o mapă plină de chestii legate de problema mea. Începem să mâncăm, apoi mie îmi sună telefonul și ies afară să vorbesc. Nu mi-am dat seama că am lăsat tot pe masă, mapă, tot. Și el s-a uitat în mapă și a văzut. M-am întors. El nu a avut niciun fel de reacție, am continuat să mâncăm. Iar când am terminat de mâncat, el m-a luat în brațe și mi-a zis „știu”.

L-am întrebat „ ce știi?” și mi-a făcut semn spre mapă. Și în secunda aia la-m întrebat „de ce te-ai uitat, că nu-i corect, n-aveai niciun drept să te uiți în mapa aia!”. Iar el m-a luat iarăși în brație și mi-a zis „copilă, stai cuminte, calmează-te, nu schimbă cu nimic faptul că eu am aflat și știu”.

A mai fost un moment. Era spre sfârșitul primului an de facultate, lucram și am cunoscut un tip la job mai mare decât mine cu vreo 9 ani. Și am făcut un pariu, am pierdut pariul, am ieșit în oraș și el îmi zice „ tu ascunzi ceva. mă uit la tine și ești tot timpul veselă, dar tu ascunzi ceva.”. Și zice, „uite, îți iei o foaie, îmi iau o foaie, și tu scrii ce ai, iar eu scriu ce cred eu că ai”. Am vorbit noi ce-am vorbit până când scoate din portofel o foaie pe care scria HIV. Am rămas mască. Și atunci am vorbit cu el, am fost într-o relație patru ani de zile și acum e cel mai bun prieten al meu, vorbim zilnic, dar ne vedem din an în paște.

Vreau să deschid un ong pe partea asta de HIV. Și vreau un centru, un campus, unde să locuiască nou născuții abandonați de mame seropozitive. Să-i cresc efectiv, să îi ajut, să ajungă să facă ce-și doresc. Vreau să ajut oamenii care au parte de discriminare și care nu sunt la fel de norocoși ca mine, nu au familia aproape, oameni care să-i susțină. Vreau să –i fac pe oameni să înțeleagă că diferența în general nu face rău.

 

Sursă foto: gemmaschiebefineart.wordpress.com

Poveste culeasă de Ioana Ungureanu

Religia oferă răspunsuri

Sunt Ilie și am devenit interesat de partea religioasă pe la 11 ani când am citit viața Sfântului Gheorghe. Am fost la o mânăstire și acolo erau multe cărți și am luat și eu una. Mi-am dat seama atunci care e scopul în viața asta (pentru mine viața nu avea niciun scop înainte). Trăiești cât trăiești, mori și gata. Chestia asta a devenit o preocupare până în prezent și am început să citesc și viețile altor sfinți. Între timp am citit și Biblia, mai mult din perspectivă istorică. Se apropia finalul clasei a opta și nu știam cu ce să continui mai departe. Eu voiam să iau calea monahului, dar cum viața e incertă, nu știam dacă să fac mai întâi un liceu înainte de viața monahală. Așa că am zis că cel mai potrivit liceu pentru mine ar fi seminarul teologic.

Desăvârșirea, sfințirea. Ăsta e scopul fiecăruia. Dar fiecare o face în felul lui. Eu așa credeam – că asta e calea cea mai potrivită pentru mine, și m-am dus la seminar. Iar acolo s-a dărâmat totul, a fost un eșec. Până la 11 ani nu aveam nicio treabă cu Biserica. Dumnezeu cu treaba lui, eu cu treaba mea. Nu mă împotriveam ideii de Dumnezeu. Totul a început de atunci.

M-au dezamăgit colegii. Toți care mergeau acolo erau ca mine. Pe parcus urma destrăbălarea. Își pierdeau scopul și urma bătaia de joc. Mi-aduc aminte de unul care lua Biblia și inventa înjurături. Înjura cu termeni specializați în teologie. Atunci mi-a pierit elanul pentru monahie. Printr-a 11-a deja nu mă mai mișca ideea. Unii profesori au avut un rol negativ. De obicei, profesorii sunt cineva – nu poți vorbi de la egal la egal cu ei, nu le poți pune întrebări multe, se supără. Ei se văd importanți.

Într-a zecea am început să și cânt. M-am îndrăgostit de muzica clasică. Aveam doi profi de muzică – unul din mediul laic, și diaconul. Și aveam un cor în care cântam nu numai piese religioase, dar și populare. Și mai era și corul mixt, cu care am mers prin alte țări. Chitara clasică tot pe atunci am început-o, de unul singur. Atunci m-am îndrăgostit și de muzica bizantină.

Eu aveam un duhovnic la care mă spovedeam, care între timp a ajuns și episcop. El era foarte citit, cu doctoratul prin Atena, știa greacă, dar nu înghițea muzica. I-am expus serios problema (că vreau să dau la Conservator), iar el mi-a întrebat ce o să fac cu Conservatorul, o să ajung tirist? El asta a crezut despre mine. I-am zis că pe mine nu mă mai atrage teologia, dar el a zis să fac teologia în paralel cu dreptul. Iar eu pentru drept nu aveam chiar nicio chemare. Pentru Conservator nu eram pregătit, iar pregătirea era și costisitoare. Nu aveam încotro așa că am continuat cu teologia. Am continuat cei patru ani monoton. Habar nu aveam ce să fac. Eram într-o dezorientare totală. Raportul dintre studenți și profi era schimbat, dar se simțea și în ei atitudinea aceea de barosani. Dar eram obișnuit cu ei, nu credeam că există și profesori altfel până să vin aici.

Evit să spun că am făcut Teologia pentru că mi-e rușine de imaginea pe care o au studiile teologice la noi în țară.

Imaginea asta a instituției teologice este cauzată în primul rând de preoții incompetenți. I-aș separa pe ăștia, mafioții, gen Daniel, de Biserică. Cunoscându-i pe colegii mei, niciunul dintre ei nu a venit la seminar pentru că se gândea să facă bani. Instituția Bisericii ca instituție a mafiei e o imagine facută de mass media. Sunt oameni credincioși care apreciază faptul că am făcut Teologie. Alții fac un gest de scârbă. Se simte oricum ceva. Nu a fost un moment exact, vizibil când am fost discriminat, dar am simțit cum am provocat repulsie unor persoane prin faptul că sunt ce sunt.

Între timp am învățat greaca, și am dat și de un profesor, care a predat aici la Universitate și care acum era călugăr și m-a invitat la mănăstire să mă învețe limba. Începuse să-mi revină și elanul ăsta pentru monahism, dar am ținut asta pentru mine. M-am îndrăgostit. Și nu știam ce să mă fac, pentru că intrase în contact inima cu rațiunea. Înainte să termin licența, m-a întrebat ce am de gând să fac, să rămân la țară, să-ntorc fânul? Nu știam, să fac masterul în filozofie la Cluj? „Te duci la București”, mi-a spus, „să faci neogreacă”.

Știam că trebuie să plătesc, dar de unde atâția bani? Eram și într-o relație, nu puteam să o las în Alba pe fată. Și în penultima zi de înscrieri mă sună părintele și mă întreabă iar ce am de gând. Mi-a spus iar să merg la București, că se rezolvă și cu banii la Sf. Nectarie. Apoi mi-a spus să vorbesc cu fata – dacă ea e de acord, merg la București, dacă nu, nu. Ea m-a sfătuit să fac cum a zis părintele, că era spre binele meu. Am făcut rost de acte, iar noaptea am plecat spre București cu autocarul. Mai erau câteva ore până se termina programul de înscriere, dar am făcut-o la țanc.

Părintele mi-a sugerat să iau drumul Atenei mai departe, să fac acolo clasice. Probabil că asta se va întâmpla. Însă acum aștept, totul e nesigur. Poate peste 10-20 de ani mă voi schimba, poate voi deveni preot. Rămâne de văzut.

 

Poveste culeasă de Ioana Ungureanu

 

Fata speriată de bărbați

Suntem la Have a Cigar și e mijlocul zilei. Mihaelei pare să-i placă aici. M-a rugat cu o noapte în urmă să mergem într-un loc unde să poată vorbi cu mine fără să-și facă griji că o va asculta și altcineva în afara mea. M-a întrebat în glumă ce să-și ia de băut, iar eu tot în glumă i-am zis să-și ia vin, că poate așa își dă drumul la limbă. M-a ascultat și după prima gură de vin fiert a început să-mi vorbească.

Mihaela este studentă și colegă de facultate cu mine. A terminat o școală de arte, cunoaște vreo patru limbi străine, iar în timpul liber face voluntariat, pictează sau citește literatură grea. Odată, s-a întâmplat să am cu ea o discuție aprinsă despre bărbați în care ea mi-a destăinuit că nu are încredere în ei, și că îi vine foarte greu să aibă încredere în ei. Când am întrebat-o de ce, s-a uitat atent în ochii mei și mi-a spus „Când am fost mică, am fost abuzată.”. Șocul mi-a produs evident și următoarea întrebare – cine a abuzat-o – dar nu a avut de gând să-mi spună mai mult de atât. A urmat totuși peste câteva luni să aflu că tatăl ei a fost cel care a făcut-o să aibă acea lipsă acută de încredere în bărbați.

 

Am rugat-o să-mi zică cap-coadă povestea ei:

Mi-ai spus să mă gândesc la prima amintire cu tatăl meu… m-am gândit. Nu am putut să selectez numai una, pentru că nu știu care e cea mai veche. Prima amintire a vieții mele, de exemplu, știu foarte bine care e, ea e foarte bine determinată în mintea mea: sunt eu la bunici, în curte, sub bolta de struguri, bătând o minge și văzându-mi partea din față a maieului meu alb cu modele. Nu știu, e o amintire foarte vividă – pur și simplu băteam mingea și mergeam înainte. Aveam vreo doi-trei ani… da – acum o amintire cu taică-miu – e foarte evidentă amintirea când eu cu el și cu mama am mers la piață și ei mi-au cumpărat o minge. Mă încânta mingea aia… și, într-un fel sau altul, taică-miu în piața aia și-a pierdut verigheta de aur. Îți dai seama. Au căutat-o pe acolo, îmi amintesc cum făceau asta și nu găseau nimic. Și cumva a rămas în subconștientul meu sentimentul de vinovăție că din cauza mingii mele tata și-a pierdut verigheta, iar asta numai pentru că mama a zis atunci ceva de genul „ o minge pentru o verighetă”.

by-damian-michaels

Ai și o amintire frumoasă cu el?

Da. Era mama la spital și am rămas eu cu el acasă. Mama era cea care mă trezea dimineața întotdeauna și acum, de data asta, mă trezea tata. Și mă amuza atât de tare, că în fiecare dimineață mama îmi făcea coadă împletită, iar acum tata trebuia să-mi facă și habar nu avea. Și se chinuia ăla să-mi facă coada împletită… (râde) am niște amintiri… A, și-mi amintesc o dimineață foarte frumoasă, când soarele bătea în geam și-l simțeam pe fața mea, iar eu dormeam, și tata mă legăna așa, ușor, ca să mă trezească. Asta e o amintire frumoasă.

Fără să o întreb și altceva, Mihaela alunecă ușor și surprinzător spre o altă amintire cu părinții ei. Îmi spune:

Nu știu ce făcusem – făcusem ceva și după aia m-am enervat. Aveam impresia că mi se făcuse o nedreptate sau ceva în genul, așa că am mers în camera unde dormeam și am aruncat pernele pe jos. Eram un copil, nici nu știu câți ani aveam, drace! Mă nervozasem așa un pic și după aia m-am ghemuit în pat și stăteam cu curul în sus ca o fată supărată… apoi au intrat amândoi în cameră și au văzut că dădusem cu pernele de podea. La care mama a zis: „Uite ce a făcut copilul tău!”. Eu încă stăteam acolo ghemuită, cu curul în sus, na, făceam și eu fițe de copil… și nu-mi amintesc propriu-zis actul, dar știu că am primit o bătaie bună atunci…

Mama ta nu a intervenit?

Nu.

De ce?

Întreab-o.

Adică mama ta nu a intervenit niciodată?

Nu. Aș fi vrut să intervină. De multe ori. Ba chiar când am fost la psiholog și am vorbit despre chestia asta întrebam de ce nu a făcut nimica. Comportamentul ei predilect când se întâmpla chestia asta era să iasă din cameră, nu voia să vadă ce se întâmplă. Și explicația pe care o am eu e că existau niște motive pentru care să se întâmple asta, dar îți dai seama că nu meritam așa ceva. Că-mi amintesc de ea spunând odată despre tata că are dreptate… Oricum, întotdeauna m-a enervat cum reacționa mama. Cred că dacă ești mamă ai o datorie față de copilul tău să-l aperi când vezi că e chinuit și plânge în chinuri inimaginabile. Pe când ceea ce făcea ea câteodată era chiar să mă arunce în gura leului.

Poți să-ți amintești momentul când s-a petrecut prima dată abuzul ăsta?

Nu știu și e un gol, un blank page în mintea mea, pentru că eu am impresia că s-a întâmplat de mult mai multe ori decât îmi amintesc eu și că la un moment dat, ca să scap de durerea asta, am blocat amintirile. Mă rog, eu am trecut printr-un întreg proces – în 5-8 – prin tot felul de stări, plângeam în fiecare noapte din cauza chestiei ăsteia. Și odată, prin clasa a 8-a, a 9-a, s-a petrecut un clic. Știu că aveam dorința de a păstra în mine dățile reprezentative ca să nu uit niciodată ce s-a întâmplat, dar am blocat tot restul și acum nu mai pot să știu dacă s-a întâmplat doar de câte ori îmi amintesc eu sau dacă s-a întâmplat de mai multe ori. Există în psihologie chestia asta, că-ți blochezi amintirile cele mai dureroase și eu cred că am făcut asta. Am blocat. Am blocat… și nu-mi convine că zic chestia asta, dar s-ar putea să fi blocat și pentru că eu vreau să-l învinuiesc mai mult decât e necesar. Și atunci e mai comfortabil pentru conștiința mea să se gândească „a, nu știu, dar o fi fost de multe ori..”. Dar acuma eu nu mai am cum să știu adevărul, pentru că în momentul ăla eu nu mi-am dat seama ce făceam și informația s-a pierdut.

Poți să-mi povestești acele momente reprezentative?

Hmm… aveam 12 ani, nu știu cum îmi amintesc asta atât de clar, dar știu sigur că aveam 12 ani și ne mutaserăm în casa cea nouă. Și era o scenă foarte nasoală. Trebuie să te pun mai întâi în context: eu la vârsta aia aveam o mare sensibilitate, când el ridica vocea, eu eram moartă, începeam să plâng pur și simplu, chit că nu ridica vocea la mine, ci la altcineva. El ridica tonul foarte des, cred că în perioada aia nu exista un interval de trei zile fără ca el să ridice tonul. Bun, și-mi amintesc scena asta când luasem un opt la matematică, primul meu opt. Ai mei voiau ca eu să am numai nouă și zece. Mi-a fost foarte frică să merg acasă. Totuși, am ajuns acasă și i-am zis că am luat opt și am stat în fața lui tremurând și plângând de frică în timp ce el a urlat la mine într-un hal îngrozitor. Acum îmi dau seama că eu încercam să mă abțin să mai plâng în fața lui. În mine a început atunci să se dezvolte un sentiment de mândrie foarte puternic. Îmi dădeam seama că mi se face o nedreptate și nu-mi convenea chestia asta. Eu nu puteam să fac absolut nimic în fața lui, nu puteam să ripostez, nu nimic, eram efectiv paralizată, iar la mintea mea de copil de atunci, singura ripostă pe care am găsit-o valabilă a fost să nu mai plâng în fața lui.

În schimb, în fiecare noapte plângeam în liniște, pe mutește, ca să nu mă audă ei că plâng. Și că veni vorba de liniște, trebuia mereu să fac liniște. Mereu când mă uitam la televizor, volumul era dat la minimum pentru că ascultam să văd dacă vine el, dacă urcă pe scări. Avea un pas foarte specific, unul greoi pe care și-l masca și pe care îl făcea să nu se audă decât până la ultima treaptă care scârțâia. Deci aveam foarte puțin timp să închid televizorul până venea el.

O altă scenă reprezentativă pentru mine se petrece când ei doi erau în bucătărie și se certau dintr-un nimic, ei mereu se certau din nimicuri. El mereu avea pretenții ca ea să facă totul ca la carte și când nu reușea pentru că nu avea timp, începeau să se certe. I-am ascultat vreo juma de oră ca să văd ce fac, și după m-am decis că „gata! trebuie s-o apăr pe mama!”. Am coborât, am stat pe scări, apoi i-am spus „tati, te rog nu o mai certa pe mami”, și el m-a gonit sus și a continuat să se certe cu maică-mea.

Punctul maxim al tensiunii a fost când tot vreo 12 ani aveam. Îmi amintesc că bunica din partea tatălui era acasă, plus mama, plus soră-mea bebeluș, iar eu făceam la matematică cu tata. El urla la mine încă odată într-un hal fără de hal pentru că nu știu ce chestie nu înțelegeam eu acolo, și mie-mi curgeau lacrimile pe caiet. (Mai târziu mi-a zis mama că bunică-mea l-a certat după pentru felul în care m-a tratat, pentru că nu așa l-a crescut ea pe el și mi-am zis atunci „uite, mă, cineva îi zice ce trebuie”. ). Și după scena asta urmează tura a doua, care cred că este cea mai groaznică amintire pe care o am ever! Pentru că a fost și cea mai umilitoare. Fugeam pe scări, el fugea după mine, și eu mă sprijineam de pereți în timp ce fugeam, eram absolut îngrozită, și am urlat : „ce ți-am făcut eu ție?!” Și apoi îmi amintesc cum eram în camera mea, în poziție fetală, ghemuită, cum nu aveam nici cea mai mică apărare, iar el căra picioare în mine și-mi striga lucruri urâte. Îți spun. Umilință. Maximă.

Care erau vorbele pe care ți le adresa?

Slută. Joiana. Vacă. Urâtă. Proastă. Pe astea mi le amintesc. Cred că cel mai mult m-a enervat „slută”. Nu știu, mi se pare sonoritatea cuvântului urâtă. Știi, și cuvintele pot răni mult.

În ce fel te-au afectat experiențele astea?

Gândește-te că eu m-am simțit constant sub presiune și proastă din cauza matematicii, pentru că în fiecare zi îmi era reproșat faptul că nu eram capabilă la matematică. Și de aici vine și sentimentul meu obsesiv de vinovăție, pentru că el m-a făcut să mă simt vinovată până-n măduva oaselor – îți dai seama, dacă el odată la trei zile țipa la mine, eu odată la trei zile mă simțeam vinovată că nu fac ceva corect în viața mea. Și de aici izvorăște o vinovăție foarte mare pe care o simt pentru orice chestie. Pe de-o parte știu că așteptarile pe care el le-a proiectat asupra mea atunci erau exagerate, pe de altă parte când cineva are așteptări atât de mari de la tine instinctiv ți le pune într-un fel în minte și până la urmă ți le aplici tu singur. Adică, eu acum sunt foarte exigentă cu mine însămi și nu spun că asta e un lucru rău, însă poate fi un comportament autodistructiv.

Experieța asta m-a maturizat foarte repede. M-a maturizat și m-a interiorizat și mi-a instigat o frică de oameni extraordinară și o timiditate care mi-a dăunat foarte mult în generală și în timpul liceului. Eu nu vreau să spun că nu-mi asum responsabilitatea, dar el a avut o influență foarte puternică în dezvoltarea mea socială.

Plus că în generală găseam confort în mâncare. Bine, toată lumea găsește confort în chestia asta, numai că eu aveam nevoie nu neapărat de mai mult, ci aveam nevoie mai des decât majoritatea, ceea ce înseamnă că mi-am creat un automatism. În momentul când mi se întâmpla o chestie din asta, automat trebuia să fac ceva să mă simt mai bine, pentru că nu puteam să îndur durerea asta de una singură. Și mi-am dezvoltat automatismul ăsta de care încă încerc să scap. Așa că în 5-8 am mâncat de am spart, m-am îngrășat tare și pentru că deja aveam o imagine de sine foarte proastă de la tratamentul primit, ea s-a înrăutățit. În liceu, am început să-mi mai dau eu drumul, dar tot cu probleme eram, că nu reușeam eu să mă deschid cum trebuie în fața oamenilor. Și în loc să stau și să mă uit la televizor în perioada aia, acum aș fi preferat ca eu să fi profitat de timpul ăla ca să mă dezvolt. Însă eu atunci aveam un singur scop, căutam să fiu iubită. Și aveam un obstacol în calea acestei iubiri – trebuia să devin acceptabilă din punct de vedere social, ceea ce însemna să slăbesc. Eu nu credeam că cineva mă poate iubi, dacă eram grasă, iar grasă – ca să știe reportofonul, da? – însemna vreo 80 de kile. Și evident că nu am putut să slăbesc, pentru că automatismul era deja foarte adâncit în mintea mea.

Hai să revenim puțin la partea asta de 5-8. Ai zis că te-a afectat la nivel social și asta e absolut evident, dar aș vrea să vorbim puțin despre băieții de la școală, pentru că spuneai tu la un moment dat că tu și încă o colegă ați fost singurele neintegrate social. Care au fost relațiile tale cu băieții și cum s-au desfășurat?

Când am intrat în clasa a cincea a început nebunia. Băieții erau foarte răutăcioși. Și era unul, Guță, și mai era altul Robert. Primul era genul ăla care se joacă cu mintea ta, iar celelalt era genul ăla nefiltrat care dă cu ceva în tine. Ăia doi făceau o echipă maximă. Ăla era mintea și celelalt era mâna. Și eu eram ținta lor favorită. Mă tachinau îngrozitor. Mă răneau în mândria feminină, porecla lor pentru mine era Tarzan. Și apoi s-au luat și alți băieți după ei și tot așa. Făceau comentarii despre cum mă îmbrac, despre cum arăt. Așa că poți să înțelegi de ce m-am ținut departe de băieți. Pentru că nu au vrut decât să mă rănească. Pentru că numai asta făceau.

Și când ți-a plăcut prima dată de un băiat?

Băi, nu știu când mi-a plăcut prima oară de un băiat, dar știu că eram odată la ora de sport și l-am văzut pe unul în pantaloni scurți și m-a fascinat pentru o secundă. Dar doar atât. Primul băiat care mi-a plăcut a fost în clasa a opta sau a noua, și se întâmpla asta pentru că s-a uitat la mine cu interes. Iar atunci a fost prima dată când am observat că un băiat se uită în felul ăla la mine. Așa că am început să mă uit și eu la el și, mă rog, a început un flirt din ăla de holurile școlii, dacă știi. După nu au mai existat chestii importante de relatat. Nu a existat nici măcar o dată în care să ies cu un băiat la întâlnire. Și cam asta a fost tot.

Băieții pentru mine au fost o nebuloasă necunoscută care mă rănea în continuu, de care m-am simțit respinsă. M-am simțit neconfirmată și nedorită de ei. I-am perceput atunci ca pe lucrurul pe care mi-l doresc cel mai mult în viață, pentru că aveam o dorință foarte mare, ca orice ființă, să fiu iubită și să iubesc. Știi, în 9-12 am fost complet concentrată pe scopul de a slăbi pentru ca după aia să pot să-mi încep viața cu un băiat, să pot să fiu fericită. Aia era fericirea pentru mine, să am o relație fericită, să fiu iubită.

După liceu ce s-a întâmplat în legătură cu asta?

Acum mă relaționez diferit la sexul opus. Am început să-l înțeleg. După ce am avut și eu o relație, mi-am dat seama de mentalitatea masculină. Acum pot să comunic mult mai ușor cu ei. Adică, înainte îmi era foarte greu să vorbesc cu ei, în liceu, petrecerile erau un eșec pentru mine, pentru că eu nu rămâneam cu nimeni după, așa cum făceau prietenele mele. Iar acum… la ultima petrecere… am flirtrat fără probleme cu vreo 4-5. După ce am fost cu Paul, m-am schimbat în legătură cu felul în care îi privesc. ”Nu vă place de mine? Foarte bine, nu-mi stabiliți voi valoarea personală. O să mă duc la altcineva, o să-mi încerc norocul cu altcineva.” Înainte eram foarte mândră și foarte orgolioasă. Voiam să fiu prințesa rece care e într-un turn și îmi doream să vină ei la mine. Iar acum am realizat că chestia asta nu o să se întâmple niciodată, pentru că mereu femeia o să-și selecteze partenerul – el nu o să vină niciodată la tine, dacă tu nu te uiți la el înainte.

Crezi că toți urmașii tatălui tău, toți bărbații care intră în viața ta, o să plătească pentru ceea ce a făcut el?

Am simțit chestia asta în relația cu Paul, din punctul de vedere al neîncrederii în mine, pentru că nu înțelegeam de ce el vrea să stea cu mine, de ce îmi cere prezența și în momentul în care eram împreună, chestia asta mă făcea să mă simt nesigură. După aia am mai avansat și am înțeles că sunt o ființă cu care e plăcut să stai. Păcatele tatălui meu nu o să le plătească nimeni. Ceea ce o să plătească o să fie neîncrederea asta în mine care s-ar putea să afecteze un pic relația. Sunt destul de sigură că pot să gestionez treaba asta, dacă vine și din partea lui ajutorul. Dacă un tip nu-mi va ridica semne de întrebare, eu voi avea încredre în el, chit că voi risca să mi se rupă inima-n două. Eu nu am daddy issues în sensul ăla.

Revenind puțin la impactul pe care l-a avut tatăl tău asupra ta, voiam să te întreb dacă ai reușit să mai spui și altcuiva aceste lucruri.

Am fost în clasa a zecea, la psiholoaga liceului, din proprie inițiativă. Atunci făceam psihologie și atunci m-am gândit că poate ea m-ar ajuta. Iar atunci am spus lucrurile astea cuiva pentru prima dată. Pentru că 20 la sută din mine îmi spunea că eu nu am nicio vină și că e ok să caut înțelegere și ajutor, dar restul îmi spunea că trebuie să îmi fie rușine cu ceea ce am trăit și că nu trebuie să spun nimănui acele lucruri. Într-un fel credeam că e vina mea că s-a întâmplat chestia asta și în același timp știam că nu am făcut nimic. Eu nu știam ce să cred, efectiv. Iar eu din partea psihologului căutam o asigurare, căutam să-mi zică că sunt o persoană care nu a făcut nimic. Iar ea nu și-a dat seama să-mi zică lucrul ăsta și deci nu m-a ajutat cu mare lucru.

Poți să-mi spui cum se comporta tatăl tău cu tine în public?

Îmi amintesc cum se purta el cu mine acasă și cum odată m-a luat la serviciu la el, unde se mândrea cu mine și unde mă șoca tot pe mine cu dualitatea lui. M-a enervat foarte tare că profita după urma mea. Și tot asta mi-a creat o anume independență, să filtrez informația primită de la oricine, și apoi să fac ca mine.

Cum să zic, el un om jovial. Și eu sunt la fel. Amândoi suntem foarte plini de viață în preajma celorlalți oameni. În public, el e un om foarte respectat, bine, asta și datorită funcției pe care o are. Deci în societate e considerat o prezență foarte seducătoare și ambiguitatea asta a lui m-a făcut să-mi dau seama de mică de cât de înșelătoare sunt aparențele. Și am început și eu să le înșel. Într-un fel, când eram în public, eu nu l-am denunțat niciodată, nu am cerut niciodată ajutorul, și mereu am suportat, am suportat, am suportat. Să zicem că dacă, prin absurd, știam că există o chestie numită Protecția Copilului, eu nu aș fi sunat acolo. Pentru că așa aș fi dezbinat familia. Întotdeauna am fost conștientă de dependeța noastră financiară de el. Știam că dacă dispare el nu va fi foarte bine pentru noi. El era într-un fel otrava de care noi aveam nevoie.

Știi, uneori mă enervează că semăn cu tata. Și eu am o fire vulcanică, dar enervez foarte greu. Iar atunci când o fac, reușesc să mă stăpânesc… însă îl înțeleg pe el, pentru că și eu o iau razna în mintea mea. Deci pur și simplu, din punct de vedere fizic înțeleg ce se întâmplă în capul lui. Și e absolut halucinant.

La un moment dat am avut impresia că te consideri superioară bărbaților.

Când era momentul ăla?

Înainte să-mi zici de tatăl tău. Îmi vorbeai tu de umanitate, că vrei să salvezi oameni pentru că nimeni nu te-a salvat pe tine. Și de aici a venit și bănuiala mea cu privire la superioritatea față de sexul opus.

Nu știu dacă dorința mea de a salva lumea se leagă neapărat de bărbați. În fiecare chestie bună pe care o faci o să existe întotdeauna și latura ta egoistă. Lucrurile bune pe care le faci, voluntariatul spre exemplu, le faci și pentru că și ție îți iese ceva din chestia asta. Deci există o doză de egoism în complexul ăsta al meu de a ajuta oamenii. Însă, în același timp, e vorba și de o dorință sinceră de a-i ajuta, pentru că eu am simțit durerea, știu ce aia, și nu vreau să-i scap pe oameni de durere, pentru că durerea e bună, ea te face să capeți profunzime, însă vreau să-i ajut în momentul în care li se întâmplă nedreptăți pe care ei nu trebuie să le sufere. Iar, superioritatea asta de care zici tu, recunosc, e un fel de cinism, dar nu se leagă neapărat de bărbați. Eu vreau să-i ajut pe oameni, însă, în același timp, eu niciodată nu o să am încredere în ei să mă ajute. Pentru că eu nu am încredere în oameni. Iar atunci când cineva face ceva bun pentru mine, oricât de mică ar fi chestia aia, pe mine mă copleșește, pentru că simt că nu merit, simt că e un lucru foarte mare. Mă simt ca și când aș fi păcătuit și eu trebuie să îmi răscumpăr păcatele prin a-i ajuta pe alții– așa cum ți-am mai zis, e un complex de vinovăție aici.

Te-ai gândit vreodată să faci voluntariat pentru vreo asociație care protejează femeile abuzate?

Nu. Pentru că nu vreau să lupt împotriva tatălui meu toată viața mea. Plus că nu mă fascinează cauza. Există cauze mult mai grave pe lume și pe mine alea mă fascinează pe mine.

Un ultim lucru. Dacă ai fi o carte vie, care ar fi titlul tău?

E greu de zis. Poate că aș fi „Fata speriată de bărbați”.

 

Culeasă de Ioana Ungureanu

Sursă foto

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lipovean în străinătate

Totul a început acum 12 ani când am plecat pentru prima oară într-o ţară străină, mai precis în Italia. În primul oraş în care am stat nu prea am avut contact cu cetăţenii de acolo. Apoi m-am mutat într-un orăşel numit Rivarolo unde am mai cunoscut un băiat din România cu care puteam mai schimb o vorba, dar nu m-am înţeles prea bine cu el.

El era genul de copil căruia îi plăcea rupă jucării, înjure cât mai mult şi pur şi simplu nu puteam îl suport. Mai târziu, m-am mutat încă odată: de dată această în Chivasso, unde am cunoscut cea mai multă lume, mi-am făcut cei mai mulţi prieteni şi am trecut primele două clase pe primul loc; ironic, fiindcă prin primele câteva zile nici nu ştiam ce e aia ,,matiţă grigia”(noroc cu un coleg, care mi-a spus este defapt creionul simplu şi cu care am devenit bun prieten pe parcursul a celor 2 ani de şcoală în care am fost coleg cu el).
Dar cum sunt interesat de religiile şi tradiţiile străine,nu m-am putut abţine nu vizitez fiecare catedrala şi nu citesc fiecare panou în oraş care descria istoria oraşului. Evident, foarte multe lucruri sunt diferite faţă de creştinismul ortodox, fie el pe rit vechi sau nou. Catedralele erau pline de băncuţe pe care lumea stătea pe tot parcursul slujbei, aveau picturi în geam reprezentând scene biblice, toţi preoţii aveau barbă rasă; nu semănau deloc cu cei ortodocşi. Însă dacă acestea sunt tradiţiile lor, eu nu bag.
Mi s-au mai întâmplat multe lucruri interesante acolo, dar cam acestea sunt lucrurile esenţiale.

 

text de Vartolomei Nicolae

Destinație necunoscută

Cartea mea se numeşte „ Destinaţie necunoscută”, deoarece după divorţul nu prea plăcut al părinţilor mei, am fost obligată să mă mut de la Constanţa la Hârşova, oraşul natal al mamei mele. Acest loc pentru mine era aproape nou pentru că, chiar dacă atunci când eram mică veneam pe timpul verii, nu ieşeam mai deloc şi nu ştiam pe nimeni în afară de rude şi îmi era frică de ceea ce aveam să găsesc dincolo de poarta casei.

ch03_opener

Însă totul începe în momentul în care părinţii mei se căsătoresc şi se mută în Constanţa. Pe parcursul căsniciei de 16 ani au avut o serie de certuri, unele mai serioase decât altele, însă ceea ce a cauzat despărţirea definitivă a fost venirea amantei tatei la noi acasă.

Din acel moment mama a hotărât că nu mai poate continua aşa şi că a venit într-adevăr timpul să divorţeze. Mai târziu aveam să descopăr că în toţi acei ani de mariaj, tata a avut numeroase amante şi că era şi destul de posibil să mai aibe copii cu alte femei.

Cât despre mine, am fost nevoită să mă mut la bunicii din partea mamei, la Hârşova, unde locuiesc şi acum. Cu bunicii eu nu m-am înţeles niciodată foarte bine, iar adevărate conflicte începeau să apară destul de des.

Dar probleme nu aveam doar acasă ci şi la şcoală, deoarece nu am fost acceptată în colectivul clasei decât mult mai târziu, iar primul an pentru mine a fost îngrozitor. Băieţii se luau de mine, mă înjurau, mă loveau, îmi puneau piedici şi râdeau de faptul că purtam ochelari, aruncau cu cornuri şi cretă în mine şi astfel de cele mai multe ori ajungeam plângând acasă.

Dar chiar dacă aveam o distragere, relaţia dintre mine şi bunica mea nu se îmbunătăţise, deoarece mereu o auzeam cum spunea că din cauza mea e ea bolnavă şi că sunt o povară, că doar ştiu să dorm şi să mănânc, că nu sunt bună de nimic şi multe lucruri urâte. Însă, niciodată nu am putut să îi răspund la insulte pentru că atunci cu siguranţă i-aş fi spus că dacă nu aş fi locuit cu ei, o bună parte din banii pe care îi primesc lunar nu ar fi existat.

Cu timpul am învăţat să tac şi să nu pun la suflet tot ce aud, pentru că asta nu mi-ar fi făcut deloc bine şi pot spune că în prezent ne înţelegem relativ bine, deşi simt că ar fi deajuns un singur cuvânt şi am ajunge să ne certăm iar.

Pe de altă parte, cu tatăl meu de la despărţire nu am mai ţinut legătura şi probabil nici nu o să mai avem acea relaţie tată-fiică, pentru că, sincer, nici nu prea am avut aşa ceva. Nu l-am considerat vreodată un tată model, deoarece din cauza lui am plâns de foarte multe ori în copilărie.

Ţin minte şi acum că avea o curea groasă de piele şi mereu când mi-o arăta mi se făcea frică, dar nu ştiam de ce, apoi mama mi-a spus că obişnuia să mă bată cu ea. Şi erau destul de multe momente când mă trăgea de păr şi mă pocnea peste faţă, sau când mai luam o notă mai mică la şcoală mă ameninţa că mă dă afară din casă, dacă nu învăţ.

Deci pot spune că separarea de el nu a fost dureroasă, pentru că la cât de puţin îmi păsa mie cu siguranţă aşa era şi pentru el, fusese eliberat de o povară. Dar totuşi din cauza acţiunilor lui familia pe care credeam că o am s-a destrămat, însă acum nu îl judec, pentru că fără el nu aş fi persoana care sunt acum, cea cunoscută de toţi.

Din acest punct de vedere, poate chiar i-aş mulţumi, dar ştiu că nu se va întâmpla, deoarece nu plănuiesc să îl văd în viitorul apropiat.

 

Text de Maria Iacob (din Hârșova)

Foto de pe chimera.labs.oreilly.com

 

Proiect finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România (vezi site official www.fondong.fdsc.ro). Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene, accesaţi www.eeagrants.org.

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009-2014. Întreaga răspundere asupra corectitudinii şi coerenţei informaţiilor prezentate revine iniţiatorilor.